Rătăcim o viaţă întreagă undeva între …

0
118

Rătăcim o viaţă întreagă undeva între subiect şi predicat. Suntem un microunivers corupt de verbele regulate şi neregulate. Suntem mereu “cei care fac”. Chiar şi atunci când ni se pare că tăcem, de fapt “facem tăcerea”. Nu ştim cu adevărat să ne oprim. Să luăm, cu adevărat, o Pauză. Să ancorăm toate corăbiile în dană.

“Astăzi este ziua liberă a lucrurilor!”, spunea la un moment dat, abia trezită din vis, o persoană foarte apropiată. O străfulgerare onirică şi, în acelaşi timp, prilej de excurs speculativ. – Ce-ar fi dacă, într-o dimineaţă, am constata cu uimire că nimic, dar absolut nimic nu mai funcţionează? Telefoane, automobile, televizoare, radiouri, computere… O dimineaţă în care tehnologia ne refuză. Când nimeni nu ne cheamă şi când nu putem chema pe nimeni. Când singurul verb de pe agendă este “a fi”.

Ce adâncă mirare ne-ar cuprinde atunci pe toţi! Să realizezi, dintr-o dată, că în mijlocul furtunii, dincolo de toate obiectele care zboară care-încotro, e acel “con de linişte”. Şi că acolo te afli tu! În puritatea, unicitatea şi esenţa ta. Necolorat de pensula niciunui atribut… Nealterat de nicio întrebare şi neamuțit de niciun răspuns…

Posted by | View Post | View Group
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentAtunci când una discutăm și alta fumăm… …
Articolul următorUtopic nu e să crezi că lumea poate fi …
mm
"Îmi plac oamenii, îmi plac istoriile şi istorisirile lor. Aş vrea, de s-ar putea, să le aflu pe toate. Le-aş prefera şi le prefer oricărui roman. Pentru că asta sunt oamenii - romane vii. Romane care păşesc apăsat pe tocuri, romane care aleargă în tenişi. Poveşti care respiră şi clipesc. Taine care umblă..."