Vrem cu adevărat să ne ridicăm din țărână …

0
40

Vrem cu adevărat să ne ridicăm din țărână sau preferăm să epuizăm mai întâi alfabetul cu nume de stăpâni?

Poporul român este poporul pentru care lupt și voi lupta chiar și în clipele în care mă voi vedea nevoit să storc ultimii muguri de optimism. Însă cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a deranja, de a zgâlțâi zona de confort a multora. Și este momentul să spun un lucru care îmi este tot mai clar: vom înceta să fim o colonie (și încă una de mâna a III-a) doar atunci când vom înțelege că faptul de a schimba stăpânii la fiecare zece ani nu ne va aduce niciun beneficiu.

Uităm repede, prea repede… În ultimii aproape 30 de ani ne-am tot schimbat stăpânii. Am spus inițial că cel mai bun prieten ne va fi, în mod natural, Franța. Apoi ne-am predat, cu tot cu servicii și procuratură, „Licuriciului celui Mare” (SUA). Mai departe, ne-am ales un președinte al cărui nume nemțesc părea o garanție că totul va merge ca „uns”, că totul va fi „țais”, că vom trăi, în sfârșit, în țara „lucrului bine făcut”. Acum, chiar în aceste zile, suntem foarte fericiți (o văd foarte clar chiar în comentariile de aici) că intrăm în grațiile altui binefăcător influent…

Din păcate, situația în care ne aflăm este cauzată tocmai de faptul că nu înțelegem mare lucru nici măcar din recentele greșeli și suntem mereu dispuși să ne aruncăm în gol, din nou și din nou, sperând că de data asta va fi și apă în piscină… Dacă e așa, atunci vă mărturisesc faptul că tocmai ajung în situația aceea în care trebuie să storc până și ultimii muguri de optimism. Pentru că orice vorbim, orice încerc este în van câtă vreme ținem neapărat să epuizăm toate literele alfabetului cu care încep numele noilor și noilor și noilor noștri stăpâni.

România nu e „mică și neînsemnată”, cum îi mai aud pe unii că spun. România e exact așa cum ne-o facem noi! Ne-au băgat în cap, timp de zeci de ani, că suntem nimeni în drum, praful de pe tobă, musca din bere. Și… i-am crezut. Ceea ce ne-a determinat să căutăm mereu alți stăpâni. Dacă suntem „cei mai corupți”, „cei mai leneși”, „cei mai puțin capabili”, atunci ne trebuie mereu manageri străini, atunci ajungem să căutăm la nesfârșit administratori de țară din alte… țări.

Dacă ne-am fript cu stăpânul A, încercăm mai departe să vedem cum e cu stăpânul B, apoi cu stăpânul C și așa mai departe. Iar dacă vom ajunge într-o zi să epuizăm tot alfabetul, probabil o vom lua de la capăt. „Poate de data asta…”

Am prieteni francezi, germani, americani și israelieni și mă hrănesc cu seva culturală din Franța, din Germania, din America și din Israel. Însă nu vreau ca țara mea să fie o anexă a vreunuia dintre aceste state. Noi avem drumul nostru, Destinul nostru, specificul nostru, propriile noastre date ancestrale. Ne va interesa vreodată cu adevărat, până la capăt, și propria noastră menire? Mai credem în ea? Mai credem în noi?

Suntem în Anul Centenarului. Și avem de ales… Epuizăm alfabetul cu nume de stăpâni sau pricepem, în sfârșit, că nu suntem nici cei mai corupți, nici cei mai leneși, nici cei mai răi, ci un neam care chiar are ceva de spus lumii celei mari, care chiar are un rol foarte important în conjunctura internațională actuală? Vrem cu adevărat să ne ridicăm din țărână sau preferăm să-i împingem acolo pe puținii care mai sunt dispuși să pună astfel de întrebări? Se apropie cu pași repezi momentul adevărului…

Posted by | View Post | View Group