Pe cărarea cea albă o ploaie uşoară aşterne …

0
8

Pe cărarea cea albă o ploaie uşoară aşterne cuvintele-i ude. Copacii asudă, trosnind sub iarna cea grea, şi vântul şuieră lin, mângâindu-le gândul cel trist, ce viaţa visează. La capăt de drum, sub stânca cea neagră, marea învăluie totul în vid mişcător.

Zgribulită de frig, îşi portă suspinele în valuri de-o clipă, lumină şi întuneric sorbind
deopotrivă. Iar sus, pe bolta celestă, palid-apare luna cea tristă, jumătate-înecată în mare.

…Şi totul acolo, în colţul acela de lume, departe de viaţă şi moarte, de alb şi de negru, de cald şi de rece, de om şi ne-om. O clipă din viaţa-mi aceste-am văzut. Şi totul de-atunci pluteşte-n derivă în mine; de când ochii am închis, şi-n somnul cel dulce iluzia vieţii am pornit a visa.

O imagine… o imagine adânc încleştată în inimă, un scop inconştient, o motivaţie pentru tot ce pare a fi.

Îneacă-mi, Doamne, privirea în mare, ca, răcorită în ea, spre cer să pornească, să suie spre astrul cel palid, şi viaţă să-i dea pe vecie. Şi în Universul zgâriat de vântul din inimi – vânt al Tăcerii, o floare suavă să nască din neguri. Pe cele şapte sfinte petale, şapte lumi să se-arate şi tot atâtea mări să le umple. Şi muzică albastră, din ceruri, viaţăsă-mpartă, vibrând în tainice unde sonore ce-ascund în dânsele iluzia clipei. Câţiva nebuni să se nască prin clipe şi, clipe creând, să se plimbe trist pe alei părăsite, extazul etern căutând. Şi fericiţii puţini, perfecţiunea îngustă s-atingă-n extazul total al parfumului Florii Genezei; beţi şi crezându-se treji ei atunci să adoarmă, privirea înecându-şi în mare. Şi Tu, Doamne, să-i vezi, aşa – mici şi naivi, cum clipesc prin praful galactic – polenul de floare, incapabili de a zări Înţelesul. Ei se cred Dumnezei şi făuresc Universuri, perpetuându-le specia. Şi, cu toate acestea, ei doar petalele-au privit, petale de-acum şi de-atunci, petale de-o clipă… La rădăcina florii însă toţi, dimpreună, gândul încetat-au să-şi înalţe, – prea beţi ca să mai vadă, prea nerăbdători de a se elibera pentru a-şi păstra privirea neînecată încă o clipă după prealabila lor moarte, încă o clipă inundată de eternitatea ce premerge începutului dintâi. Aici abia iluzia se închide – în lacrima divină, din care Floarea pură a Genezei de mii de clipe îşi extrage seva necesară vieţii. Aici de-ai fi ajuns, nebune călător, cu-adevărat ai reuşit. Căci aici e în adevăr doar fericirea cea eternă, vie, efervescentă, mult deasupra Vidului şi a extazului de-o clipă.

Aici e, Doamne, locul de niciunde. Aici începi să fii!…

Posted by | View Post | View Group